Visam ca visez

Plagiatura 99% dupa a new found friend :).

dansarmasan — Mon, 27 Sep 2010 19:54:53 +0000

ProspectArt la Cluj?

Da, da, ştiu că am lipsit mult de pe blog, dar de data asta vin cu o veste bună. Deşi nu s-a făcut încă un anunţ oficial, Cenaclul ProspectArt de la Bucureşti va face un pui la Cluj. Cu sprijinul S.R.S.F.F. sper ca în cel mai rău caz la începutul anului, în luna ianuarie să avem şedinţa inaugurală, până atunci mai urmează a fi puse la punct unele detalii după ce ne vom mai consulta cu privire la câteva neclarităţi.

Voi reveni cu informaţii de îndată ce le voi avea, până atunci am nevoie de sprijinul vostru ca să împrăştiaţi vestea.

De asemenea dacă există idei, propuneri, întrebări, vă rog să luaţi legătura cu mine pe blog sau AICI cu Dario.

Ma intreb daca voi accepta vreodata adevarul.

dansarmasan — Sat, 11 Sep 2010 00:10:01 +0000

Ma intreb daca voi accepta vreodata adevarul. Nu stiu care e, dar o sa presupun ca l-as putea atinge vreodata. L-as accepta? Acum nu ma vad in stare si ma bucur ca e asa departe de noi (sau asa cred eu cel putin… poate e peste tot… sau in noi – ceea ce pare foarte plauzibil. Ca-n momentele cand cautam ceva in toata casa si nu gasim. Am face bine sa ne deschidem palma si sa privim in ea sau sa ne uitam in “oglinda” pentru a ne vedea ochelarii de pe nas care ne ajutau sa vedem clar faptul ca nu gasim ce cautam).

Consider ca a cunoaste adevarul inseamna a cunoaste totul. Mi-e frica de asemenea cunoastere. Mi-e frica sa nu pierd momentele in care descopar cate-o firimitura de necunoscut. Momentele in cadrul carora ma ghiftuiesc cu informatia aia care salta din neuron in neuron starnind inconfundabilul moment de constientizare. Poate ca descoperirea suprema ar fi un banchet inimaginabil si etern. Ar fi probabil o muscatura cu o foame animalica si incontrolabila din firisorul de energie care vibreaza la nivelul quantic sau mai adanc decat el daca exista asa ceva. Indiferent ce-ar fi la capatul microversului, a sfasia cu dintii indivizibilul ar fi paradoxul suprem. Ar fi existenta consumandu-se pe sine intr-o dimensiune pe care nu o pot patrunde. Asta e firimitura despre care scriam. Constientizarea adevarului ca nu o sa pot niciodata intelege chestia asta. Ma bucur de faptul ca pot patrunde faptul ca nu sunt atoate patrunzator. Pasul urmator e sa reneg adevarul asta. Si-am ajuns la inceput, la incapacitatea de a pastra un adevar mai mult de o clipa in mintea mea. Cu asta ma ocup eu si credca asta e ocupatia principala a noastra, a tuturor. Ne place sa ne punem intrebari si sa scormonim dupa adevar. Dar nu e o cautare adevarata (din nou isi arada paradoxul coltii). Nu putem sa-i facem fata. Nu in forma pe care o avem si in modul in care ne opereaza mintea. Alt adevar constientizat si trecut pe raboj. Oare? Dar daca ne putem schimba forma pe care o avem si modul in care ne opereaza mintea? Daca o sa reusim sa iesim din arhaicul mintilor noastre? Daca o sa putem sa anulam influenta partii din noi care ne face sa vedem lumea in termeni dualisti? Dupa cum evolueaza neurologia… ma astept ca intrebarile pe care mi le pun sa devina destul de relevante in urmatorii ani. Cred ca asta e evolutia de care avem nevoie acum – hardware sau software (modificari fizico chimice in structura creierului sau o educatie extrema pe capacitatile de empatizare si conceptualizare). Cred ca urmatorul pas in asigurarea supravietuirii si perpetuarii speciei umane e constientizarea faptului ca realitatea nu este ceva fix. Cand o sa vedem mai bine setul de piese de lego social pe care le avem la dispozitie, o sa putem sa construim pentru evolutie nu pentru involutie. Si uite inca o chestie pe care tocmai am scris-o si nu o mai cred – ma refer la involutie. Nu cred ca exista asa ceva. In capul meu… nu face nicio logica pentru ca ma gandesc la sistemul intreg (intregul acela pe care pot sa-l cuprind, nu pe cel care e inafara imaginatiei mele), nu doar la indivizi in parte. Poate da… unii sunt mai indobitociti decat au fost acum 5 ani dar sistemul este destul de evoluat incat sa fim aproape 7 miliarde de oameni, traind din ce in ce mai mult si folosind niste resurse fizice, informationale si creative a caror potential nici macar nu putem incepe sa-l intuim. Pe langa asta, din punctul de vedere al sistemelor umane, cred ca evolueaza sistemul per total, mai degraba decat fiecare individ in parte pentru ca un sistem, e mai mult decat suma partilor componente. Ma gandesc la creier: neuronii, ei de capul lor, contin cateva sensibilitati la trecerea si stocarea informatiei. Rezultatul final, in toate culorile existentei umane, e de nedescris. Si ca sa merg putin mai departe… cand ziceam sistemul intreg nu ma refeream doar la cel uman despre care am scris mai sus. Ma refeream defapt la universul care probabil contine n asemea celule cu character informational-cultural precum omenirea conectate intr-un organism supraconstient pe care nu o sa putem sa-l intelegem niciodata. Sau o sa putem? Credeam ca o sa ma opresc aici dar defapt e curgerea mea normala. O sa trebuiasca sa-i pun stop dar s-ar putea sa esuez mai rau decat BP petroleum si teava lor care scoate soare lichid din adancurile Golfului Mexic. Nu insinuez ca ce scriu eu acum e soare in vreun fel. Insinuez doar ca poate acum arata ca o mazga neagra ca petrolul ceea ce las eu pe foaie (si chiar ar fi daca as scrie cu pixul sau stiloul si nu cu tastatura). Insinuez de asemenea ca inainte de a deveni cuvinte pe paginile astea, gandurile mele s-au construit din toata viata care a trecut prin mine asa cum petrolul s-a format din plantele si organismele vii care au consumat energia soarelui care a trecut prin ele. Mai insinuez ca undeva departe, in trecutul nostru, totul a fost “soare” inclusiv informatia asta care si-a facut cuib temporar in craniul meu si o sa se mute in word din cauza mediului mintal neprimitor datorat continuei schimbari prin care trece.

Dar daca nu exista supra constiinta si “soarele” la care ma refer? Daca in acelasi timp exista si nu exista? Daca poate sa existe doar daca noi ne gandim la el/ea/it?

“The opposite of a correct statement is a false statement. The opposite of a profound truth may well be another profound truth.” Wiliam Blake.

Asta e o parte din mine, una care nu pot sa garantez ca o sa ramana aici si nici nu stiu daca vreau neaparat sa ramana. Viata ma depaseste in complexitatea si in paradoxalitatea ei si eu sunt in viata asa ca ma depasesc pe mine.

Emil Dan Sarmasan – 11 Septembrie 2010 – Bucuresti – Casa Zeicu ascultand VNV nation – Airship, The farthest star, Holding on, Carbon si Perpetual (de incheiere).

Iisus vrea sa te nasti din nou.

dansarmasan — Wed, 28 Jul 2010 21:13:28 +0000

Degeaba… zic eu acum dupa ce am rumegat in cap bannerul religios-publicitar pe care l-am vazut si l-am transpus in titlu. Degeaba ma nasc din nou daca nu ma nasc in locul fiecaruia care s-a nascut vreodata pe planeta asta. Imi treceau multe intrebari prin cap pe drum spre casa. Asta dupa ce in postul dinainte aveam raspunsuri. Citisem ceva de Robert Anton Wilson in care dadea un citat din Alistair Crowley – ceva de genu “In life, you must live like this – ????!!?!!!!??!!?!?!?!!!???!!!?” explicatia ar fi ca trebuie sa-ti pui multe intrebari dar sa ai si parte de raspunsuri. Punctul cel mai important e sa nu te opresti niciodata doar la un raspuns sau la o intrebare. Cam asa mi-a venit si mie acum. Dupa raspuns imi vin intrebari. Si vroiam sa scriu multe… si simteam ca in capul meu exista tot universul, tot adevarul si toate necunoscutele si ca tot ce trebuie sa fac e sa ma prind de balonasele care plutesc pe acolo si sa le trag jos pe gura sau pe degete intr-o ordine anume. Asta cred ca e cel mai dificil – sa pui ordine in haosul care e tot timpul acolo, inconjurand totul. Intre timp m-am linistit. Am gasit o melodie care exprima mult mai mult decat as fi putut sa aleg eu in seara asta din haos.

http://www.youtube.com/watch?v=UiInBOVHpO8&feature=channel

Enjoy .

P.S. Nu stiu cum as fi supravietuit sa fi avut doar un pickup si o placa cu Irina Loghin. )

Full Life Ahead!!

dansarmasan — Tue, 20 Jul 2010 11:03:51 +0000

Viata – Viata are in componenta ei totul. Viata e expresia suprema a universului. Initial mi-a venit sa scriu Full Speed Ahead – sau Full Energy Ahead sau Full Force Ahead. Dar nu era destul. Toate astea, miscarea, energia, forta, totul se gaseste in Viata. In Viata gasim microcosmosul si macrocosmosul pe care le putem observa sau intelege. Am avut o revelatie in timp ce ma odihneam la pranz azi. Revelatia asta a fost pur si simplu un clash de neuroni care simpatizau cu muzica din casti si cu starea dintre somn si trezire pe care mi-o oferea canapeaua si ochii inchisi. Lucrez cu jocurile si-mi place sa pun lumea in termeni de jocuri pentru ca jocurile sunt cele mai apropiate expresii prin care am reusit sa creeam lumi. Viata ar putea sa fie un joc. Are reguli pe care le respecta fiecare particula in parte si fiecare regula dinasta la nivel micro creeaza universul la nivel macro. Sti… la inceput a fost Big-Bang-ul. Daca acel punct a fost pur si simplu rezultatul apasarii unui buton care a pornit intreg mecanismul? Imi amintesc de televizorul meu alb negru si cercul alb care ramanea dupa ce am stins televizorul si se micsora destul de repede pana nu mai distingeam punctul. Ei… imi imaginez Big-Bangul ca fiind la fel, numai ca invers – inceputul. Scanteia de energie care a pornit tot ce exista acum, si a facut asta pe baza unor reguli pre existente sau creeate instant odata cu evenimentul – creeate nu se stie de ce sau de cine – si cred ca nici macar nu are sens sa ne streseze treaba asta pentru ca probabil nu vom afla niciodata, tocmai pentru ca e inafara existentei noastre. Dupa treaba asta mi-am amintit de o imagine asupra viitorului pe care o am. Cred ca vom dezvolta lumi virtuale atat de puternice incat o sa uitam ca sunt virtuale. Defapt… o sa vrem sa uitam ca sunt virtuale. Asta o sa fie partea cea mai atractiva la ele. Nu o sa aiba cum sa te scoata din firul povestii si al trairilor mama sau iubita sau creierul tau care iti zic ca ar trebui sa dormi ca maine ai de facut nush ce. Cine va intra in lumile astea o sa o faca in deplina cunostinta de cauza ca nu o sa se trezeasca decat daca cineva va scoate cablul inafara sau daca va da gres conform regulilor din joc – gen – incasezi un glonte-n cap – ai zburat afara. Daca lumea noastra e asa? Are vreo importanta sa ma gandesc la asta?

Cred ca are. Si are una foarte insemnata. E ca si cum ti-ai da seama ca esti lucid. Poti sa preiei controlul. O fi cum zic eu sau nu lumea asta… conteaza mai putin. Ce conteaza, e ca la un momentdat, in cunostinta sau nu de cauza, am aparut in lumea asta – mi-am facut un personaj. Ce se intampla sau ce ar trebui sa se intample de acum inainte? Dupa cum scriam in titlu: Full Life Ahead!! Primul pas – cunoaste regulile.

Credca o sa ma intorc la postul asta. Poate o sa-l dezvolt, poate nu… cel mai important e sa tin minte revelatia – Full Life Ahead!.

Jeleuri si haos

dansarmasan — Thu, 08 Jul 2010 19:47:55 +0000

Oare nu exist daca nu ma exprim? Oare a sta pur si simplu, undeva in intuneric fara sa lasi sa curga din tine cuvinte te face sa traiesti mai putin? Sau din contra, te face sa traiesti mai mult? Existam intr-o lume a limbajului in care cuvintele care exprima sentimentele noastre sunt mai mult decat etichete ale acelor trairi. Ele ne ajuta sa “intelegem” ce experimentam atunci cand poate cel mai bine ar fi doar sa ne lasam inundati de senzatia pe care o traim. Credca mi-e frica. Stateam intins pe pat si ascultam Explosions in the sky doar cu lumina rece a monitoarelor si cea fada a felinarului de afara si incepeam sa simt o strangere de inima. Era genul de traire care poate da in plans daca o lasi. Deaia credca mi-e frica. Mie frica de momentul in care curgerea normala a rationalitatii mele nu mi-ar permite sa stavilesc valurile de emotie care se imprastie din stomac catre falangele degetelor. Se apropie o finalitate si finalitatile sunt puncte care se fixeaza puternic in memoria mea. E momentul in care constientizez drumul pe care l-am parcurs pana la punctul ala, un fel de pumn de jeleuri asortate aruncate in gura si molfaite deodata, cu toate aromele amestecandu-se pe limba si in creierul meu. Viata mea din Bucuresti se apropie de finalul ei, viata care a inceput pe muzica post rock si pare ca vrea sa se termine la fel. Muzica asta potenteaza sentimentele si frumusetea lor, chiar daca unele sunt de rollercoaster care iti faci inima mica si ti-o transforma intr-un vierme in marul lui adam (din gat – nu ala din rai). Limbajul trebuia sa apara. Trebuia sa putem aranja cuvinte care sa ne faca sa ne simtim in siguranta inauntrul nostru. Trebuiau sa apara pentru a simplifica totul (chiar daca uneori cuvintele complica mult mai tare o situatie). Mie asa de greu sa-mi imaginez haosul si extazul sau in momentele de luciditate… il simt in vise si-l mai simt in momente ca asta. Problema e ca ca-l experimentez la granita – nu ai cum sa treci lucid in haos. Sau cel putin nu pot sa concep eu acum chestia aia. E ca si cum ai zice ca poti sa fi mort traind (nu cred ca virgula coma se pune). Doamne! Exista atatea nuante sentimentale care nu stim ce gust au… apropo de gust, o sa trag din nou o linie la mancare (ca deh, deaia avem limbaj sa exprimam prin multe cuvinte un sentiment pe care nu putem defapt sa-l descriem) fiecare din noi, are perioade in viata in care mananca foarte mult intr-un loc – de exemplu acasa. Mancarea aia e mancarea ta, ca-ti place sau nu, felul in care gateste mama ta e ceea ce cunosti tu despre tocanita. Apoi, ajungi la masa intr-o alta tara sau intr-un alt oras cu o cultura gastronomica diferita. Ti se aduce tocanita. It doesn’t look like tocanita – what the fuck are you feeding me? Pana la urma, bagi in gura si taci si te loveste – complexitatea texturii, aroma patrunjelului sau a legumelor care sunt aruncate pe acolo. E ca o melodie care are 5 minute dar o asculti pe toata intr-o secunda si nu sti ce sa faci si cum sa apreciezi toate instrumentele folosite ca sa-i dea linia melodica pe care o are si aftertaste-ul propriu si figurat.

Asa e si cu sentimentele. Traim in noi de cand ne stim. Apoi apare cineva sau ceva sau un loc, sau o melodie sau un vis sau o tocanita care iti da lumea peste cap. Dintr-o data iti dai seama ca tot ce stiai pana atunci si felul in care trecei prin lume era atat de superficial! Constientizezi o mica farama din meniul vietii si mai constientizezi ca de multe ori ai fost un fraier si in loc sa comanzi ceva nou te-ai limitat la acelasi fel, in acelasi restaurant.

Again, ce am scris acum, e doar creasta muntilor pe care o vad din departarea liniaritatii mele fara sa pot sa exprim masa de roci, minerale, pasuni alpine si marmote care locuiesc pe muntii subconstientului si a emisferei mele drepte.

Nu stiu ce o sa urmeze, nu stiu ce gust o sa aiba toate astea sau ce coloana sonora. Deaia imi plac drumurile si calatoriile, ca ma fac constient de faptul ca nu poti sa constientizezi treburile astea si ma fac sa stau mut de uimire in fata furnicaturilor care alearga prin mine si in fata inimi mele care pompeaza te miri ce substante in si dinspre creier cu te miri ce rezultate in flow-ul constiintei perceptionale.

http://www.youtube.com/watch?v=W-5F_gdiMfg&feature=related

Am si eu o dimensiune romantica

dansarmasan — Sat, 03 Jul 2010 18:12:41 +0000

Au trecut atatea aeoane de cand nu te-am vazut… si… si…

Si imi doresc sa te scot afara in anotimpul ploios,

Sa ne plimbam printre musoni si picurii de heliu.

Imi doresc sa zac apoi bolnav cu tine-n pat si sa ne facem de cap cu cea mai naprasnica febra pe care-o poate duce trupu-ti cu creier de beriliu.

Vreau sa ma lasi sa-ti dau jos carapacea si sa ma bucur de trupul tau fraged de lipsa chitinozitatii.

Promit ca nu voi mai musca din tine oricat de foame o sa-mi fie si mai promit ca o sa-ti fac copii.

Mai imi doresc sa dau la maxim transluciditatea casei sa vada lumea cat de mult eu te iubesc si ca sa-i fac vecinului robotic semne sa ne aduca-un ceai.

Asa de tare mi-ar placea sa te simt intinzandu-te pe pat ca un cearsaf, sa ma trantesc pe tine, sa ma izolezi de lume cu un pseudosan si sa-mi dai sa respir printr-un pai…

O da… imi amintesc din nou de febra si cum se joaca ea cu creierele noastre.

Imi place febra… ma impinge afara din trupul meu si ma arunca-n tine pana-n coastre.

Dar… nu doar de dragostea noastra mi-e dor sa stii!

Asa de tare mi-ar placea sa te vad cum faci bule de suparare!

Sa le obsev cum iti aluneca din centru inspre periferii… da… da ma bucur ca poti ca sa te tii.

O alta Xenoamoeba in locul tau ar lasa vreo doua-trei sa zboare,

Macar cat sa ma usture ochii daca nu ca sa m-omoare.

Apropo de sa m-omoare, tre’ sa ma deconectez da o sa-ti mai scriu.

A naibii razboaie interdimensionale, nu lasa omu sa se bucure de secventialitate, trupul meu, trupul tau si spatiu.

Imaginarium

dansarmasan — Sat, 03 Jul 2010 16:01:42 +0000

Asa cum fiecare traieste in realitatea proprie cu valorile proprii, fricile proprii si bucuriile proprii asa si o specie traieste in realitatea speciei respective datorita imaginarului colectiv al acelei specii.

Acum 100 de ani omenirea avea o anumita imagine despre cum ar trebui sa arate lumea si corpul uman. Uitandu-ne acum, vedem diferente majore intre cum arata o anumita categorie de varsta din mediul rural versul cel urban. Oamenii “imbatranesc” diferit – mintal si fizic. Ne miram de cum poate sa arate o diva de la Hollywood la 60 de ani (atragatoare) si asta le mana pe femeile noastre sa incerce sa emuleze realitatea fizica a acelei femei. Se ingrijesc, tin diete, merg la saloane de coafura si la sali de fitness. Cred ca imaginea pe care o au ele despre ele incepe sa se impregneze si in AND-ul lor. Cred ca specia umana o sa traiasca mai mult, mai frumoasa decat pana acum. Asta pentru ca apar exemple care sa ne gadile imaginarul colectiv, exemple care ne fac sa vrem sa mergem mai departe. Nimic nu este fix in aceasta lume. Nimic nu este imuabil. Nici muntii nici carnea umana. Totul este modelat de fortele exterioare, fie ele fizice sau imaginare. De ce? Pentru ca traim intr-o realitate spatiala 3.5D. Avem formele fizice impregnate de cele temporale care ne fac sa ducem viata pe care o ducem. Mi-e asa de greu sa pun in cuvinte ce tind sa cred ca incep sa inteleg studiindu-ne mintea si perceptia asupra realitatii inconjuratoare… tindem sa dam crezare stiintei din ce in ce mai mult. Metoda stiintifica e o ustensila care cade bine (appeals) mintii umane dornice de ordine – defapt… viata e dornica de ordine, de adunare. Pare ca asta e unul din pricipiile de baza ale vietii. Molecule de carbon si alte elemente chimice s-au adunat in aminoacizi care au format etc. etc. etc. celule s-au adunat in organisme multicelulare, nevertebrate, vertebrate, reptile, pasari, mamifere, oameni si de aici mergem la modurile umane de organizare – familii, triburi, cetati, state, uniuni (UE) – urmeaza globul ca omenire – apoi poate e limbajul sau internetul sau altceva care tine de inputul nostru ca specie. Nu avem cum sa stim gradul de constiinta al acestor chestii. E ca si cum am crede ca niste furnici s-ar uita la noi si ar intelege ce ne trece prin cap. Ca si cum am crede ca ele inteleg facebook si muzica electronica (sau… de ce nu ar intelege…) Habar n-avem! Habar n-avem de ce se intampla cu constiinta noastra cand suntem in somn profund. Habar n-avem ce fel de forte conecteaza totul in univers sau daca ele exista cu adevarat.

Suntem prizonierii propriilor imagini despre lume… cum ar fi sa constientizam ca nu exista o lume solida… ca noi punem fiecare piesa din imaginarul nostru peste o vibratie continua de energie? Ca si cum am arunca cearsafuri peste aerul din jurul nostru si acestea iau formele pe care ni le dorim noi sa le ia… daca de-a lungul timpului am cusut cearsafurile peste adunaturile de molecule peste care le-am aruncat si le-am numit obiecte? Daca le-am vopsit si le-am dat mai departe asa, constientizand sau nu ca virgula constructia de forme fixe o sa ne ajute sa supravietuim in mediul asta si poate in cele din urma ne va face prizonierii vesnici ai acelor forme. Nu putem sa trecem toata ziua prin viata nefiind siguri de nimic. E impotriva naturii umane. Dar oare… n-am putea incerca? In cele din urma, asa cum in cubul de marmura exista o statuie capodopera care asteapta sa fie eliminat materialul in plus… daca asa exista si in fiecare obiect din jurul nostru, cubul de marmura din care a fost facut – atata ca nu-l mai constientizam noi – pentru ca marmura respectiva e energie? Daca am putea lua tot ce ne inconjoara si sa readucem la forma initiala, energia initiala… daca ne-am putea intoarce la Big Bang – punctul cu o densitate si energie infinita – cum ne-am simti? Ar mai exista “sentiment”? E acel punct constient de sine si de ce contine in el – aka – a fucking Universe? Are sens sa ne chinuim imaginarul propriu si cel colectiv cu incercarea de a ne imagina inimaginabilul?

Si stau sa ma gandesc acum… should I post this or not? Sa ma fac vulnerabil la criticism la adresa modului in care am aranjat cuvintele in pagina si la posibila ambiguitate din ceea ce am scris? Should I show the world who I am? Should I show them my imaginarium? Instinctul de autoconservare imi zice ca nu. Altele imi zic ca da, si o sa o fac. O fac pentru ca, cine stie… poate “obiecte” din imaginariumul meu vor fi luate in imaginariumul altcuiva si de acolo, dat mai departe, mixat si transformat, poate chiar uitat, undeva intr-un colt, intr-un neuron prafuit care va fi strabatut aleatoriu de un current electric in timpul unui vis.

An honest mistake

dansarmasan — Wed, 16 Jun 2010 18:22:17 +0000

Am gresind crezand ca am nevoie de haos… aveam nevoie defapt de ceva extraordinar (cel putin extra ordinarul meu).

Din fericire, am gasit extraordinarul respectiv chiar a doua zi. Era la pachet cu o familie frumoasa, sot, sotie si 2 copii plus o terasa superba si o limonada cu pepene rosu si capsuni. Parintii mi-au oferit un deliciu intelectual si copii unul emotional. It was a piece of heaven.

Bere, tarfe, Vivaldi si un Japonez

dansarmasan — Sun, 13 Jun 2010 00:56:04 +0000

Am beut prea multa bere. Simteam nevoia de haos. Stand in fata monitorului simt ca e aproape ca si un vis asa ca o sa scriu despre el. Pe drum intre Universitate si Romana, printre sughituri, m-a intrebat o gagica daca n-am o tigara. I-am zis ca n-am… ma intrebat daca nu vreau o fata, adica pe ea. I-am zis ca-i buna… ceea ce era.

- Esti buna da…

- Da ce?

- Da nu.

Si-a continuat vanatoarea si eu mi-am continuat drumul. Nu stiu sigur cum am ajuns acasa… nu stiu sigur cum de pot sa scriu… nu cred ca o sa dureze mult si ma voi intoarce la bucata aia din mine care vrea sa vars continutul stomacului meu, la fel de puternic cum alta partea vrea sa vars continutul mintii mele. Nu e nimic la mijloc. Nimic ce sa iubesc, nimic ce sa urasc. De ce simtim nevoia sa notam (as in giving a grade) starile pe care le avem. De ce sa vrem sa dam mai departe ceva ce experimentam doar noi? De ce ne descriem visele… de ce ne descriem fricile?

Later edit – unu mai treaz – Toate treburile astea se intamplau pe muzica de Vivaldi si Kashiwa Daisuke.

24.04.2010 Last night was crazy

dansarmasan — Sat, 24 Apr 2010 10:25:25 +0000

Azinoapte am avut o succesiune de visuri dureroase mintal. As zice ca a fost cosmar… desi cand m-am trezit, respiratia si bataile inimii imi erau normale. Mi se pare ciudat… nici macar nu-mi amintesc cand am avut ultima oara un cosmar dinala dur. Credca visele mi-au devenit atat de ciudate incat nici nu pot sa le incadrez in dihotomia bine-rau.
Treceam prin lume alunecand din starea de trezire in cea de somn. Eram la gara si mi-am cumparat un bilet de tren pentru cateva statii. M-am trezit apoi intr-un trenulet fara geamuri, de genul Mocanita. Batea vantul pe mine cand m-am trezit. In adormirea lui, corpul meu se inclina periculos inafara vagonului. Trezirea a fost doar pentru o clipa. Nu puteam sa ma pastrez treaz. Era un sentiment cumplit, sa sti ca orice urmeaza, tu nu o sa poti reactiona pentru ca dormi. M-am trezit apoi cand trenul era oprit intr-o statie. Nu cunosteam locul dar ma gandeam ca oricum pe sol e mai sigur decat in compartimentu ala din care puteam sa cad sub rotile trenului. Dupa ce am coborat, m-am trezit la serviciu. Parea ca nu iau somn normal ci ca sunt somnanbul. La serviciu, sefu’ ma intreba tot felul de chestii legate de munca. Era asa de aiurea sa ma chinui sa stau treaz, de frica ca somnanbulul din mine sa nu zica cine stie ce tampenii. Apoi mi-am dat seama ca visez. Breaktrough-ul a fost extatic. Din starea de panica am trecut la starea de deliciu pe care mi-o aducea visul semi lucid prin care treceam. Cu toate astea, tot era dureros pentru minte ce mi se intampla. M-am trezit din nou pe strada. In aer, in fata-dreapta mea, plutea o bucata de lemn cubic cam cat palma mea. Am pus mana pe ea, si s-a lasat ceva mai jos. Parea ca aerul se comporta ca apa in zona lemnului respectiv. Apoi am vazut o bucata de lemn ceva mai mare la stanga mea. Am luat-o in mana si m-am uitat la ea de mai aproape. Dintr-o data, o colonie de gandaci si miriapozi a inceput sa alerge din lemn, pe bratul meu. M-am trezit putin in timp ce scuturam lemnul dar am decis sa ma intorc in vis indiferent de consecinte. Nu mai eram in acelasi loc. In jurul meu se auzeau multi oameni dar nu puteam sa vad nimic. Pe langa oameni, se auzea ceva melodie de la Red Hot Chili Pepers. Mi-am zis ca-s la un concert de-a lor. Si acolo am fost. Din pacate, aveam o pozitie culcat pe spate si trupul meu se invartea in intunecime. In timp ce ma invarteam, picioarele mele atingeau picioarele altor oameni care erau la concert. Ceva m-a speriat… sau ideea ca s-ar putea sa calce gloata pe mine sau lipsurile senzoriale pe care le experimentam. Eram constient de limitele corpului meu – picioarele – dar nu simteam niciun miros, niciun gust si totul era intuneric. M-am trezit pe jumatate si l-am vazut pe Stefan cum se apropie de patul meu sa ma trezeasca. A bombanit ca urlam in somn si mi-a pus mana pe frunte sa vada daca am temperatura. Camera era oarecum ciudata, nu eram obisnuit cu aranjamentul mobilei si mi-am dat seama ca defapt nu sunt treaz, ci ca visez. Apoi m-am decis sa ma trezesc deadevaratelea sa vad daca nu chiar am urlat si l-am trezit pe Stefan.

Trez, dar totusi somnoros, l-am vazut pe Stefan in patul lui, dormind. De data asta mobila era pozitionata ok in camera. Mi-am deschis incet gura de cateva ori si mi-am dat seama ca nu o folosisem dupa felul in care mi s-au dezlipit buzele la prima incercare. Durerea mintala persista si mi-am dat seama ca-i de la felul in care mi-am tinut capul pe perna. Se pare ca ceafa (in zona cerebelului) imi era asezata pe marginea superioara a pernei astfel incat o parte din greutatea capului era sustinuta numai de o mica parte a cefei. Vroiam sa va incurajez sa incercati pozitia asta sa vedeti daca va iese sa visati ca visati semi lucid . Dar… kids, don’t try this at home. Pe mine inca ma doare ceafa putin si vederea mi un pic incetosata – not fun dar interesant.