8.11-18.11.2009 Uitare 2 – Viermuiala.

x.11.2009 Viermuiala:  Era o vreme umeda de toamna si trotuarul de langa farmacia de baza a satului Apahida era acoperit de balti si noroi. Am zarit ceva viermuindu-se in supa aia. N-am vrut sa calc pe creatura asa ca m-am oprit si m-am uitat la ea. Era o rama jucausa. Se comporta ca un catel care te recunoaste si da din coada. Chiar si-a ridicat unul din capete insa habar n-aveam daca era coada sau capul (de parca ar conta). Nu aveam chef de ea asa ca am hasait-o. A inceput sa alunece cu viteza din ce in ce mai mare si se tot misca in fata pasilor mei. M-am gandit intr-o clipa sa o calc insa mi-am amintit ce mi s-a predat in generala despre viermii astia. Se pot inmultii prin diviziune. Pfuck… m-am gandit. Singurul lucru mai enervant decat o rama annoying e doua rame annoying.

Atent, sa nu o calc, desi parea ca are instinct de autoconservare, am inceput sa ma misc mai repede. Rama, ca sa tina pasul a inceput sa creasca si in lungime si in grosime. La stanga mea era un gardulet viu care limita o gradina de bloc plina cu buruieni. Rama s-a arcuit si a sarit peste garduletul viu. Am rasuflat putin usurat si am pasit mai departe grabit. Cu coltul ochiului am observat rama sarind pe zidul blocului si de acolo inapoi in fata mea. Era transformata. In loc de rama, acum era o omida cu mult par galben pe burta. Parea sa aiba niste antenute in mijlocul cercurilor de par galben pe care le misca inspre mine. Am luat-o la fuga si am ajuns in dreptul postului de politie. Pe sosea, doi politisti dirijau circulatia. Am urlat speriat la ei sa ma ajute sa scap de omida. Unul din ei a scos pistolul insa nu-mi doream sa o impuste.

M-am trezit si am mers la munca. Dupa cateva ore mi-am dat seama de unde venea creatura aia. Colega din stanga mea testeaza un joc in care trebuie sa-i arunce de mancare unei omide imense care se leagana in stanga si dreapta cu un zambet tamp pe chip care teoretic tre’ sa te imbie sa-i dai polen sau ce naiba mananca in jocul ala.

08.11-18.11.2009 Uitare

(Mii tare ciuda ca uit visele daca nu le scriu. Bine, chiar daca le scriu o sa le uit dar macar am un loc de unde ma pot reconecta la ele. In ultimul timp n-am avut chef de scris desi mi-am dat seama ca fara sa ma gandesc cat de cat seara ca trebuie sa-mi amintesc visele, ele se disipa si dispar in mine precum un cub de zahar care se topeste pe limba si peste cateva minute nici macar nu-i mai simti dulceata – bine… poate ai noroc sa mai gasesti pe undeva printre dinti vreun pic . Aici o sa scriu cateva franturi de vise din ultimele 10 zile. A ramas putin din ele deoarece mi-am scris doar cuvinte cheie intr-un carnetel. Astea ar fi fost de ajuns daca as fi scris visul in ziua in care l-am trait.
x.11.2009 Sergentu: M-am intalnit cu Sergiu Rusu, un bun prieten din copilarie. Am trecut pe la el pe acasa si am luat dacia crem, veche si decojita. Ne grabeam sa atingem varful unui deal care semana cu Taietura Turcului. Graba era datorata unei probleme cu energia electrica a comunitatii din care faceam parte. Tatal lui, urma sa porneasca un generator pe undeva prin spatele dealului. Ajunsi undeva la poale ne-am dat seama ca nu o sa mai apucam sa vedem momentul declansarii si ca o sa trebuiasca sa ne multumim privind furtunul negru. Totusi am vazut si momentul declansarii dar asta se datora doar posibilitatii de a vedea chiar si lucrurile care nu sunt in raza ta vizuala (asa cum ni se arata in filme, cu camera movements, defapt asa cum probabil cineastii s-au inspirat din vis). Apoi am vazut cum tasneste apa namoloasa din furtun.

x.11.2009 Vrei o felie?: Eram in Apahida langa blocul meu, impreuna cu M. Din scara cealalta a iesit Andrei Apahidean, (un alt bun prieten din copilarie) si ne-a invitat la el. Eram asezati la masa si a deschis o cutie mare cu pizza din care ieseau aburi care te imbiau la devoreala. In momentul urmator, am pus mana pe o felie si am inceput sa mananc cu pofta. Ingredientul de care ma bucuram cel mai mult era porumbul caldut care se lasa mai greu mestecat. Intre timp, Andrei a inceput sa-i atinga picioarele M-ei. M, statea nemiscata si inghitea in sec. Nu stia cum sa reactioneze. Andrei era pana la urma prietenul meu. Nu stia cat de puternica e prietenia mea cu Andrei asa ca nu-si dadea seama daca e ok ca el sa se comporte asa (de parca daca am fi fost cei mai buni prieteni ar fi fost OK sa o atinga… ha!). La faza aia m-am infierbantat si l-am intrebat cum dracu isi permite sa faca treaba aia, indiferent de gradul nostru de prietenie.

x.11.2009 Chocolat:  Treceam pe o straduta care parea din Gheorgheni dar imi era necunoscuta. Dadeam incet cu picioarele in frunzele cazute dupa coasa mortii tomnatice cand mi-a atras atentia un restaurant. Era o cladire maro cu geamuri mari la care am vazut-o pe Andreea Silaghi. Eram… oh my god! De cand nu te-am vazut – de prin liceu! Noroc ca geamul pe langa care treceam era deschis si m-a auzit. Lucra ca si ospatar acolo si purta o tava pe un servet cu mana stanga, mana de catre geam. Avea parul desfacut, asa cum de putine ori ii l-am vazut. Era superba si mi-a zambit. M-a salutat cu mana dreapta, arcuindu-se putin in spate ca sa-i vad mana din spatele tavii. M-am apropiat de geam si ea ma astepta sprijinindu-se cu coatele de un gemulet mic de la bucatarie. Dinauntru venea un miros bestial de ciocolata. Eram putin incurcat si nu stiam ce sa-i zic, tinand cont ca ne cunosteam asa de putin si mie nu-mi place small talkul. Cu toate astea, m-am lasat purtat de pofte si am intrebat-o daca au mousee au chocolat (desi cred ca ma gandeam la Quo Vadis si la prajitura lor “mortala” – death by chocolate. – (acuma lucid cred ca imi amintesc sa fi mancat si mouse au chocolat prin Londra, pe banii Tatianei – asta am zis-o nu cu mandrie ci cu privirea plecata, giving credits to her.) Andreea a chemat o tanti mai batranica si durdulie de la bucatarie. Nu aveau, dar am cerut the next best thing, un tiramisu. Am apucat sa-l gust, si parca pudra amara si usoara de cacao mi s-a lipit de caile respiratorii cand bucata de blat s-a lovit de limba, starnind praful alimentar si trezirea. Era tare bun. ( A doua zi aveau tiramisu in tavi la cantina. Si la noi e foarte bun tiramisu insa il aduc cu o zi inainte ca sa stea la rece pana ziua urmatoare. Nu era gata inca asa ca mi-au zis ca nu pot sa-mi dea. Mi-am luat alta prajitura da nici macar nu-mi amintesc de care, din cauza dorului de tiramisu pe care-l aveam. Data vitoare o sa insist, chiar daca s-ar putea sa ma trezesc doar cu o mazga amorfa in farfurie. Credits for cuvantul de mazga in legatura cu mancare la cantina merg la Eugen Popescu, colegu’ meu de la TRC. )

07.11.2009 – Cum ar fi daca…

Se pare ca nu mai prea am chef sa scriu… insa am pofta sa desenez . Beholdeee! We are pitiful.

Da… stiu… sta cu spatele la monitor.

24.10.2009 Arts

Eram intr-o casa cu atmosfera veche (semana cu Insomnia din Cluj) in care urma sa aiba loc un eveniment artistic.  (Ca sa protejez integritatea iubitei mele o sa-i zic doar M. – n-as vrea sa aiba de suferit de pe urma viselor “neortodoxe” pe care le anticipez) M. si pretenu’ meu Bogdan care parea sa-i fie frate, impreuna cu alte prietene ale M.-ei aranjau tablouri prin casa. Fiecare era artist in felul lui, dar stiu ca cel mai tare m-a impresionat Bogdan. Facea niste picturi folosind spuma din spray-uri astfel incat tabloul era ceva corcitura intre pictura si sculptura pentru ca spuma expanda si dadea a 3-a dimensiune imaginii. Faza era ca nu-mi dadeam seama cum face. I-am vazut un tablou cu niste copaci care aveau doar coroanele facute cu spuma respectiva, de culori diferite. Aveau coroane verzi, roz si albastre, pe o panza si rama maro. Vroiam sa incerc si eu insa una din prietenele M.-ei imi tot smulgea tubul din mana. Parea spuma de ras. In cele din urma, am pus mana pe un tub si mi-am dat un jet in gura asa cum faceam cu tuburile de frisca cand eram mic. Apoi, am cautat un tablou pe care sa o scuip. M-am oprit mut de uimire in fata unui tablou la care lucra Bogdan: era un chip de femeie din profil. Spuma se intindea pe 60% din suprafata maro a panzei, lasand ceva spatiu liber in partea stanga-sus. Spuma era in expansiune insa Bogdan o dadea jos cu niste betisoare. Eram vrajit de felul in care dadea laoparte firicele mici de spuma ca sa contureze suvitele de par ale tipei.

Ne-am adunat mai multi intr-o incapere destul de stramta, cu o masa mare, patrata, in centru. M. era in partea opusa si nu prea puteam sa ajung la ea din cauza oamenilor care se asezau pe scaune. Am incercat sa ne sarutam pe deasupra mesei insa nu ajungeam nicicum unul la buzele celuilalt. Cumva jenata, M. s-a asezat pe locul ei. Am intrat instant intr-un mood semi jucaus semi nervos si m-am urcat in genunchi pe masa, cu o atitudine gen: tu chiar credeai ca scapi asa usor? M-am tarat pana la ea si am dat sa o sarut. M-am oprit pentru ca nu-mi placea fondul de ten de pe fata ei. Ii tineam chipul in palme si m-a intrebat care ar fi cea mai mare dorinta a mea, daca as avea doar una care sa se poata indeplini. Am dat din umeri pentru ca nu stiam si nici nu ma prea interesa raspunsul.

Eram pe un deal cu denivelari care avea ici colo copacei. Tatiana statea cu spatele la mine si scria. Parea sa fie imbracata intr-o rochita de Alice in tara minunilor. Undeva in dreapta/spatele ei stateau 3 creaturi fantastice, diferite una de alta. Aveau pozitii de ganditori a la Brancusi, combinate cu gura casca si precautie maxima. Nu vroiau sa fie vazute, vroiau doar sa admire. Erau un fel de pokemoni, si pareau sa apartina unei clase de foc. Asta m-a facut sa inteleg ca o sa iasa o carte extraordinara. M-am apropiat incet si am incercat sa trag cu ochiul la ce scrie. Si-a intors putin capul, omniscient. Mi-a zis sa mai am rabdare pana o publica. Mi-a zis sa ma duc sa-mi ocup curiozitatea privind copacul in flacari din apropiere.

In clipa urmatoare eram in coroana si ma uitam in jos la trunchi. Acesta era format din jaratec rosu si flacarile dansau peste tot in jurul meu. Am intins mana sa ma incalzesc insa nu se simtea nicio diferenta de temperatura fata de corpul meu. Parea o specie de mar care arde continuu, pe toata durata vietii sale, fara sa se consume, fara caldura si fara durere. Nu am vazut niciun fruct.

 

 

21.10.2009 Kite Runners

Imi sarutam iubita si vorbeam cu ea despre sex. Ma deranja controlul asupritor al parintilor ei asupra cuplului nostru. Nu-i dadeau voie sa-si lase poftele libere si de fiecare data cand ma apropiam de ea, se dadea in spate. M-am oprit din orice incercare pentru ca stiam ca ne-ar fi fost mai rau daca s-ar fi intamplat ceva. Parintii ei o duceau la ginecolog din cateva saptamani in cateva saptamani pentru a fi siguri ca nu s-a intamplat nimic intre noi.

Tineam un copil in brate. Mi-am dat seama ca era al lui Hassan. (Personaj inVanatorii de zmeie – Kite runners – e o carte pe care o citesc in ultimul timp.)

Era mic, bronzat cu trasaturi arabe si capul marisor si chel. Trebuia sa-l scot de acolo si sa-l duc intr-un loc sigur. Stiam ca a fost trimisa o trupa de comando pe urmele noastre. Alergam cu el in brate pe ceva stradute si i-am simtit ca se apropie prea tare si ca nu o sa pot sa le fac fata cu copilul in brate. L-am ascus undeva si am luat-o la fuga mai repede. Nu stiam sigur daca l-am parasit sau asa l-am protejat atragand atentia asupra mea. Nu era timp de pierdut.

Ma uitam cu coada ochilor in spate si am vazut niste siluete imbracate in haine mulate, negre, cu multe buzunare alergand in spatele meu. In fata trupei era o tipa bruneta care alerga mai repede decat ceilalti cu miscari de patinator de viteza . Era inalta si svelta si hainele alea ii veneau nebuneste de bine. Cu toate astea, era la fel de infricosatoare ca idee. Am inceput sa sar peste garduri ca sa scap cumva din raza lor vizuala. Alergam prin curtile oamenilor si saream peste garduri din cateva miscari scurte insa tipa se tot apropia cu fiecare minut. Eram langa o casa crem-portocalie care avea un trotuar de ciment crapat cu brazi aliniati la stranga si dreapta lui. La capatul trotuarului era un gard foarte inalt cu sarma ghimpata. Am incercat sa-l sar din prima insa ceva mi-a oprit piciorul chiar inainte sa trec de partea cealalta. Era sarma ghimpata sau mana tipei

Am aflat din cursul de psihologie de la Yale University ca cele mai comune vise pe care le au oamenii sunt cele in care sunt urmariti. Se pare ca-i ceva frica arhaica. Asta-i linku unde au oamenii astia de la Yale tot felul de cursuri inregistrate video http://oyc.yale.edu/

18.10.2009 x.3.x.1 (nu 4.3.2.1)

Azidimineata am avut 3 vise scurte, lucide. Asta ma pune pe ganduri. Ma face sa ma gandesc la teoria pe care am aflat-o de la Flaviu. Chiar daca ti se pare ca ai un vis lucid, defapt nu-i lucid. E doar un vis in care aia trebuia sa se intample. Asa s-au format conexiunile pur si simplu. Indiferent, chiar daca random, imi place sa fiu “lucid”. A fost un sentiment total de overpower cum am inceput sa ma prind din cele mai mici chestii ca visez. Ma rog… cele mai mici chestii… daca poti numi mic faptul ca un zombie musca din mana ta si tu te intrebi daca ar trebui sa te doara… si… ha! visez! Mi-am luat zborul inainte sa-mi termine mana pana la cot. In fiecare din alea 3 vise am patit faza de claritate asupra lumii si apoi “somnul” care m-a trezit inainte sa apuc sa fac mare lucru. In ultimul, cel cu zombie, mi-am luat zborul si ma uitam la cer cand s-a intamplat asta. Gandeam… fu*k! nu te trezi acum! Si m-am trezit uitandu-ma la tavan, cu un sentiment de inger fara aripi. Aste e de la filmul frumos: Der Himmel uber Berlin pe care l-am vazut aseara. Si acum sa trec la ala 1 pe care mi-l amintesc.

Totul a inceput cu o calatorie inspre Bucuresti. Eram multi prieteni cu tot felul de masini. Eu m-am intors pentru o clipa sa-mi caut bagajele si cand am revenit la masini mai ramasese doar o duba rapcanoasa cu banchetele inconfortabile mirosind a motorina. Pe langa asta soferul ne-a batut pe drum de tot felul de chestii in incerile lui de a manevra masina. Am ajuns pe ceva stradute in panta care numa a loc incapator pentru masini nu arata. Era plin de barne de lemn scoase din pereti care sa te ajute la catararea pe panta. Prietenii mei erau deja pe la mese si infulecau in timp ce eu incercam sa iau de la ei ca sa nu crap de foame inainte sa-mi ia comanda. M-am aruncat puternic pe o farfurie de hartie plina cu cartofi si ceva sos si am tras-o jos de pe masa in timp ce cadeam pe pavaj. Am inceput sa rad cu un cartof si paine in gura uitandu-ma la celelt cartof de pe jos care mi-a provocat alunecarea. Prietenii mei se uitau la mine cu un curcubeu de priviri. Unii radeau si intelegeau accidentul iar altii ma vedeau ca pe un animal needucat din cauza halului in care infulecam.

Iarasi au disparut din jurul meu. Eram in casa in care stau in gazda si stateam intins in pat. Asteptam sa porneasca caldura. (Chestie care-mi era pe cap si nu ma lasa sa dorm adanc. Trebuie sa fiu aici cand se da drumul la instalatie sa nu curga apa din calorifer.) In fata caloriferului era o soba mare care dadea caldura iar in coltul dreapta al camerei erau puse carpe ca sa nu treaca apa de ele. Pareau destul de uscate cand le-am ridicat iar parchetul nu avea nicio urma de umezeala. Era totul sub control asa ca m-am grabit sa-i raportez proprietarului. Am ajuns intr-o camera foarte ingusta care dadea intr-un balcon din care se vedea padurea si un paraias care curgea jos de tot, noi fiind cam la 20-30 de m inaltime. In jurul nostru era plin de nepoate de-ale proprietarilor, fetite de vreo 10-12 anisori, inalte de vreo 30 de centimetrii, dezvoltate proportional uman, in ciuda inaltimii lor de papusa. Toate se jucau cu obiecte ascutite, de la shuriken-uri la cutite de aruncat, florete si sabii. Am luat si eu o sabie in mana ca sa ma apar de eventuale proiectile aruncate din joaca asupra mea. La iesirea din casa, in curte, era o profesoara de scrima care antrena una din fairy-like nepoate. Am incercat sa fac o plecaciune cu sabia dusa la frunte insa am tinut sabia cu taisul inspre mine si m-am intepat putin cu aparatoarea flexibila a sabiei.

Dupa ce am iesit din curte, l-am vazut pe Septi asteptandu-ma cu Tigra. Pe fundal se vedea un mall imens, monolitic, cu foarte multe trepte. Masina lui Septi era modificata. Avea o singura usa pe lateral, care se ridica precum o usa de Lamborghini. In loc de scaune normale, era o singura canapea confortabila si nici urma de volan. Dinauntr-u a iesit el, Florianu si Coco. Erau foarte happy. Coco castigase 10 kilograme de batoane snickers intr-un ambalaj de baton de ciocolata argintie care semana cu Bounty. Am inceput sa facem calculele sa vedem cate batoane sunt in total, nu ca greutate ci ca numar. Nu eram foarte sigur de matematica mea dar am ajuns la o cifra de vreo 1000 de batoane. (Evident ca nu e cifra corecta. Citisem pe undeva ca nu poti calcula in somn.) Urma sa le luam chiar inainte sa ma trezesc.

16.10.2009 What’s up baldy?

Imi duceam mana prin par… ce mai ramasese din el. Eram semi chel, cu firele de par ramase subtiri, rare si destul de scurte. Nu aveam mari probleme cu asta dar imi displacea imaginea pe care o aveam privindu-ma de sus.

15.10.2009 Double the size! Double the speed!

Eram intr-o gradina care se intindea din varf inspre poalele unui deal. Era in paragina. Plantele cresteau inghesuindu-se si tarandu-se unele peste altele. Era plin de verde inchis si putin maro de la cativa vlastari vestejiti. Din varful dealului de unde eram, puteam vedea ansamblul de ziduri rupte care se ridicau pe ici pe colo. Parea un labirint. Am inceput sa pasesc atent printre plantele tepoase si incolacite in cautare de ceva. Cautam plante halucinogene. Cu mana stanga m-am sprijinit de un zid de culoare crem spalacita si cu mana dreapta am cules niste frunze (am citit aseara despre experiente halocinogene induse de catre ceva plante si mi s-au parut interesante).

Am luat frunzele si am inceput sa le mestec. Si-au facut efectul cu o viteza la care nu ma asteptam. Deja lumea imi era blurry si pulsa cu fiecare bataie de inima (cam ca si in filmele lui Cristian Nemescu – California Dreamin’ de exemplu). Simteam nevoia sa ma asez si sa trag aer in piep. Undeva afara din gradina pe o straduta, am gasit un fotoliu care avea perna foarte mare si spatiu prea mult pana la spatar astfel incat nu puteam sa am picioarele indoite de la genunchi cu talpile pe pamant daca vroiam sa ma sprijin de spatar. In fata mea am vazut cateva fete care cautau si ele loc de odihna. Pareau copile mai mult dupa comportament decat dupa felul in care aratau (desi… nu va puteti lua dupa mine la treburile astea. Cand vine vorba de fete, habar n-am ce varsta sa le dau.) Una din ele a luat imaginea unei fete cute de pe la mine de la serviciu si chicotea cu celelalte intorcandu-se din cand in cand inspre mine. A ramas singura fara loc de sezut si i-am facut semn cu mana sa se aseze in spatele meu pe fotoliu pentru ca era destul spatiu. Au chicotit mai tare si a venit. S-a asezat pe fotoliu dar nu in felul in care ma asteptam eu sa o faca. S-a asezat in pozitia fetusului, asa cum ai desena un C pe asfalt dintr-un trup de om, cu fata la mine si m-a imbratisat. Abdomenul ei gol era lipit de partea lombara a spatelui meu gol si restrangea C-ul bratelor si picioarelor ei. Abia atunci mi-am dat seama cat de frig mi-a fost fara ea. (the place I’m living in now is fuc*ing cold)

Apoi… totul a luat-o razna. Imaginile se rupeau precum piese de puzle unice ca forma si dimensiune. Unele noi apareau si intr-un mod ciudat altele NOI/instante dispareau. M-am trezit pe jumatate inghetat.

(Au fost unele tranzitii in visul asta pe care nu le-am inteles si nu mi le mai amintesc prea bine. Tranzitia din gradina, pe straduta respectiva in fata grupului de fete a fost foarte ciudata. Tot intram si ieseam din existenta. Timpul si materia nu reprezentau nimic pentru trupul meu care cand aparea pe jumatate in pamant cand deasupra solului, cand toamna, cand iarna. Pe astea nu stiu daca nu mi le-am imaginat eu intre ceva treziri neconstientizate. Oricum… visele mi-s ciudate. Imaginati-va un vis in care halucinam de puteti… ca eu nu pot .

05.10.2009 Forever&Ever!?

Septi se uita la mine cu ochi mari si intrebatori:

-As vrea sa ramanem prieteni pentru totdeauna.

Simteam ca raspunsul meu e: Dara ca o sa ramanem prieteni pentru totdeauna. Vroiam sa fiu sigur ca ma cred pe mine si mi-am urmarit locul unde privesc. Stiam eu de prin ceva documentare ca daca ma uit intr-o anumita directie inseamna ca il mint. Rezultatul a fost neconcludent. Nu-mi mai aminteam directia si ma simteam putin vinovat ca nu-i pot da un raspuns exact.

Ne-am pus pe mancat. Era un os imens (sau eram noi foarte mici) si cautam asa cum cauti cateodata intre costitele afumate carnea. Ne plimbam pe el in picioare si era plin de striatii care erau destul de greu de escaladat. Parea o zona de incheietura unde se gaseste de obicei cartilagiu dinala bun de rontait pentru mai mult timp. Septi a vazut o fasie mare de carne si s-a repezit inspre ea. Eu mi-am dat seama ca nu e fiarta/prajita bine (am mancat un sfert de mititel semi crud in ziua dinaintea visului) si i-am strigat sa se opreasca. El deja tragea de ea cu ambele maini, proptit  intr-o striatie mai mica cu piciorul stang. Cand a reusit sa smulga fasia de carne totul s-a destramat precum o croiala ieftina. M-am trezit in baie, uitandu-ma in WC. Descoperisem un nou joc: trebuia doar sa-ti bagi capul in toaleta si sa tragi apa. Premiul de final era o epifanie sau aprobarea sociala sa ai un poster cu un robot, “dezbracat” la schema electrica (foarte tare treaba cu schema electrica: e din Futurama – forma de porn la care se uita Bender – a robot).

Ma uitam la apa care se invartea in toaleta si am incercat sa scuip in centrul vartejului. M-am trezit si am simtit un strop de saliva care mi se prelingea la coltul gurii pe partea dreapta in conformitate cu legile fizicii – aia era partea pe care dormeam.

04.10.2009 Great Britain

Calaream un autobus britanic, (cu etaj) condus de un prieten (credca Cata). Eu eram singur deasupra-spate si ma tineam de barele laterale in timp ce vantul imi sufla falcile in parti. Aveam viteza mare si soferul nu tinea seama ca transporta o clasa de copii in fieldtrip. Drumul cobora si urca pe coline acoperite de culturi de grau si pomi fructiferi. Lumina cadea dinspre apus, moale, pe frunzele copacilor care sprijineau drumul. Ceva mai in fata, dupa o urcare, busul a ajuns pe un pod imens cu iz americanesc, suspendat de nimic. Viteza s-a pastrat constanta, chiar si atunci cand podul s-a terminat.

Cadeam. Apa s-a despartit in moduri ciudate la impactul cu cabina busului si a ignorat parca partea de sus pe care stateam eu. Am resimtit totusi socul impactului in bratele cu care ma tineam de marginile “portbagajului”. Datorita aerului care a mai ramas in tavanul busului, acesta plutea. Eu eram in siguranta deasupra dar am inceput sa-mi fac griji pentru copii, in timp ce masina inainta incet datorita inertiei, inspre un mal. Simteam miros de namol starnit de caderea noastra.

L-am “contactat” pe Cata:

-Bai! Cum is copii? Au patit ceva? Pot sa-si mai tina respiratia?

El mi-a raspuns:

- Stai linistit! Copii sunt ok. Pot sa-si mai tina respiratia pentru ca acum, pentru ei timpul sta in loc. [Ce metoda buna sa salvezi pe cineva de la sufocare... sa-i opresti timpul. Cool - deaia-mi place mie sa visez. Am parte de tot felul de adevaruri dinastea improbabile ]

Am vazut cu ochii mintii autobusul dinauntru. Intr-adevar, totul era impietrit in timp, scufundat in apa care parca era o bucata de ghetar cald. O cosita blonda, impletita avea o pozitie verticala perpendiculara pe cap, datorita socului initial. Bule de oxigen de la involburarea initiala a apei inautru erau suspendate in fluid. Busul a iesit plin de noroi la mal dar copii au devenit dintr-o data galagiosi, asa cum ai porni o melodie rock la mijlocul ei, in timp ce ai volum maxim.